Există multă suferință. Există multă durere.

Există, deoarece oamenii și-au creat un obicei din a simți durerea, din a se învălui în durere, punându-le automat deasupra lor, principala cauză bazând-o pe Credința venită din Religie, pentru că încearcă cel mai adesea să își explice durerea folosind aceleași căi deja străbătute de alte suflete. Însă, cum nu există două suflete la fel, nici doua căi nu pot fi aceleași.

Credința nu este religie.

Credința este spiritualitatea, iar aceasta este calea spre noi înșine. Aceasta este calea deschisă tuturor, căci nu își creează reguli, și nici nu se transformă pentru a fi placul umanității.
Explicația pe care o căutăm în dogme, slujbe, rugi, cutume sociale și norme juridice, se află în noi înșine de fapt. Dorim să suferim. Este cel mai sincer răspuns.

Omului îi place să sufere.

Caută cu disperare durerea, și când a găsit-o se afundă în ea, în acea mare a amărăciunii și stă acolo, plângând, plângându-și efectiv de milă. Doar dacă ar respira mai adânc și ar deschide ochii cu adevărat, ar înțelege că durerea și suferința sunt invenții ale minții, pentru că nu există un motiv real pentru care să simți durere. Îți creezi o stare de confort în care furia, agresivitatea, suferința, perena nemulțumire iși găsesc ambientul perfect pentru a fi formate, îngrijite și perpetuate.

Sufletul, știe doar de frumos.

Așa cum copilul când se naște știe de mamă, chiar dacă o are lângă el sau nu, instinctiv el caută mama. Așa și sufletul își caută tot timpul liniștea și acea stare de fericire care modifică percepția timpului. Dacă suntem atenți la durerile noastre, la momentele de suferință, ne dăm seama că le formăm noi. Așa cum tot noi le putem elimina, putem da la o parte acea pătură neagră, pe care voit o punem peste suflet și minte. Putem înțelege că lumina care se află afară tot noi o făurim. Ea oricum există, însă depinde de noi dacă o acceptăm sau nu. Pentru a accepta lumina, acea cunoaștere și înțelegere a lucrurilor din jurul nostru, tocmai pentru a ne găsi pe noi, este necesar a renunța la persoana noastră. Căci spiritul nostru, acel duh sfânt, acea suflare divin ce a fost dăruită de Creator în clipa creației noastre, nu este persoana caracterizată de materie și identitatea oferită de lume. Aceeași identitate ce ne privește mereu prin ochi străini de noi, și tot prin ochii trupești a lumii privim și noi spre noi și spre lume. Perpetuând aceași stare de seminconștiență, lăsând conștiința sufletului în întunericul impus de mintea întoarsă către materia trecătoare.

Este o expresie stranie, aceasta de a renunța la noi înșine.

Înseamnă a renunța la lume. Înseamnă a renunța la noi, acel eu pe care îl formează lumea, prin existența noastră printe oameni.

Lumea se simte pierdută, și este normal, căci suntem pierduți până nu înțelegem că omul este cu mult peste ceea ce societatea și materia te lasă să vezi. Acea renunțare la noi înșine înseamnă doar tăierea acelor legături pe care le formează mintea din obișnuință, în timpul cunoscut și acceptat de oameni și de societate.

Percepția timpului este una dintre cele mai mari enigme ale universului.

Senzația aceea, pe care toți o avem, că bătaia timpului este uneori diferită, este reală. Pentru că în funcție de vibrația la care noi trăim, și interacționăm cu lucrurile și oamenii din jurul nostru, se modifică acea percepție a timpului. Atunci când privești un ceas minut cu minut, secundă cu secundă, îți dai seama că trece foarte greu. Dar dacă ai închide ochii lăsând acel ceas în fața ta,  și ai încerca cu mintea să continui singur acea bătaie de ritm pentru un timp îndelungat, curând vei realiza că mintea cedează în fața spiritukui și conștiinței, și vei începe să simți timpul sufletului. Când asta se întâmplă, timpul își pierde valoarea. Lăsându-te în timpul simțit de suflet, timpul va începe să se transforme, în același timp cu tine. Deschizând ochii, acel timp pe care îl credeai controlat, îți va arată că pentru tine s-a dilatat. Poate că tu în interiorul tău ai simțit 5 minute, însă ele au fost 30 de minute, sau 40, sau 120. Pentru că timpul îl făurim tot noi.

Cei care au înțeles să renunțe la ei inșiși pentru a se regăsi pe sine, sunt oamenii care au îmbrățișat timpul și l-au transformat și l-au modificat după acea voce internă. Căci timpul devine etern atunci când spiritul superior este cel ce se bucură de existența trupească. Căci mereu este acum. Permanent trăim în momentul actual. Restul senzațiilor sunt precum norii, se formează și trec.

Doar prin percepția spiritului superior sunt cunoscute adevărurile primordiale, neatinse de mintea și intenția umană. Lucrurile, în starea de acceptare a spiritului superior, sunt ceea ce sunt, devenind parte din Tot ceea ce Este. Pentru că spiritul superior este parte îngemănată cu însuși Creatorul, căci privește prin aceeași ochi ca și El.

Iar El este unicul Adevăr și Unicul ce a creat Adevărul.

El, ca și al tău spirit superior nu crede pe nimeni, însă crede în noi toți.