A iubi pe ceilalți înseamnă a ne iubi pe noi înșine. Cu cât iubirea pentru noi înșine este mai pură, în lipsa sferei ego, în lipsa atașamentelor pentru lumea omului, cu atât iubirea pentru ceilalți va fi mai completă, necondiționată, pură.
Ego își asumă rolul de busolă a trupului și minții voastre, iar atunci când simte că iubirea ce o arătați celor din jurul vostru este mai mare decât ceea ce simțiți către voi înșivă, vă indică că există un dezechilibru în interior. Mascați ceea ce nu vreți să recunoașteți în voi înșivă ca lipsă, prin acceptarea celor din jur ca părți ce vă completează, punând pe umerii iubirii o responsabilitate.
Iubiți-vă pe voi înșivă mai întâi, cu acea iubire pură, cu acceptarea a tot ceea ce sunteți, cu iertare de sine și fără judecată. Și astfel, veți descoperi că toată lumea vă este o manifestare a lumii voastre interne, iubind totul și pe toți în acceptare totală.
Omul, când se iubește pe sine, devine armonie în contextul armoniei generale, pentru că, voi, cei care descoperiți ce înseamnă iubirea de sine, vă descoperiți sinele pur, sufletul însuși, frumusețea divină inalterată de energiile planetei și lumii. Iubirea de sine te învață să crezi. Iar a crede are echivalentul lui în a iubi. Pentru că iubești obstacolele, pauzele, piedicile, pentru că toate fac parte din frumoasa curgere a vieții, această experiență aleasă de voi înșivă.
Întocmai portativul, orice melodie are nevoie de pauze pentru a se desăvârși actul creației. Sunt foarte multe schimbări de măsură și ritm. Și totuși sunetul curge, și este minunat cum toate acele note, rânduri, portative, foi și chei, însoțite de pauze mai lungi sau mai scurte, repetate, la sfârșit dau naștere la o creație. Actul creației are nevoie de pauze. Are nevoie de note apăsate. Are nevoie de note fragile. Are nevoie de spații. Iubirea de sine vă învață să vedeți armonia lucrurilor din jurul vostru, căci ele fac parte din voi.