Unde pământul ne este trupul iar cerul este spiritul sau al nostru sine suprem, aerul dintre ele ne este sufletul. Această analogie stabilește relația de reciprocitate ce leagă existența omului, conferind fiecărui aspect ce ne conformează ca întreg importanța necesară intelectului pentru a se vedea pe sine. Omul este mai mult decât trup, căci trupul ne este structura aleasă de spiritul suprem pentru a experimenta, prin trup, scopul noii întrupări. Însă fără de suflet nu s-ar fi putut șlefui trupul, căci poartă sufletul în a lui structura toată informația necesară pentru ca scopul să fie îndeplinit întocmai a fost decis înainte de întrupare. Întocmai pământul și tot ceea ce viețuiește pe suprafața lui este slefuit de aer, tot astfel și trupul ne este șlefuit de suflet. Și astfel, trupul devine o manifestare în planul conștiinței unde materia se manifestă pentru a fi interpretată de simțurile cu care trupul este prevăzut. Cetatea cu nouă porți, cum este numit trupul în scripturile vedice, este locuită în permanent de ”personalitatea supremă a divinității”/spirit/Dumnezeu/Tot Ceea Ce Este, devenind astfel trupul o proiecție a sufletului în planul acestei lumi de interacțiune și existență. Și astfel, cetatea cu nouă porți, se configurează pe baza tuturor caracteristicilor aerului cuprins între pământ și ceruri, mai presus de timp și spațiu, toată experiența fiind încapsulată în celule de intelect ce se manifestă prin trupul în care sufletul s-a întrupat. Tot ceea ce ai experimentat vreodată, indiferent de forma de manifestare, se regăsește în tot ceea ce trupul îți este acum. Nimic nu îți este străin de acest moment, nimic nu este în afara propriei decizii a acestui spirit suprem ce ești, manifestat în nemărginirea cerului ce vezi cu ochii trupului când privești în sus.
Rătăcirea sufletului se datorează faptului că însuși sufletul se vede supus condițiilor naturii materiale ale trupului, însă acesta se află dincolo de limitarea materiei ce conformează trupul. Numai datorită uitării naturii sale superioare se identifică sufletul cu materia corpului, experimentând astfel durerea și micile bucurii trecătoare. Identificarea cu spiritul suprem manifestat prin prezența cerului deasupra pâmântului, aduce libertatea sufletului sau conștiinței ce îl eliberează din limitarea identificării cu materia corpului.
Întregul creației este curgerea lină a unui râu fără de început și fără de sfârșit, astfel conceptul de probă sau încercare este supus viziunii limitate a corpului din perspectiva dualității ce viețuiește în trup, o parte a conștiinței fiind permanent legată de ceruri, prin recunoașterea sinelui ca fiind etern și plin de frumusețe nealterată (suflet), iar cealaltă fiind atrasă de condițiile naturii materiale din care este făurit trupul, supus la rândul lui forțelor acestui pământ ce ne conformează lumea în care experimentăm întruparea și experiența vieții.

Fii pământul, fii cerul, fii aerul ce se află între ele!