Suntem învăluiți de înțelepciune. Acea înțelepciune nealterată de intelectul trupului, ce ne este precum cerul plin de stele ce luminează calea spre noi înșine. Iar când vorbim despre noi înșine, vorbim despre acel ceva ce stăruie în al nostru interior, acea fărâmă ce nu o putem identifica folosind percepte lumești.

Sinele nostru, fragment de energie divină, este prezent în noi din clipa nașterii noastre.

Iar pe măsură ce intelectul uman se maturizează prin acumularea de informații culese haotic de la lume și oameni, se face simțită prezența lui, căci a noastră conștință umană devine conștientă de ceea ce este omul în al său complet.

Călătoria spre sine, conștientizarea acestui sine și supra eu, este întocmai călătoria evreilor prin deșert. Începem a noastră travesie prin fuga din pământul faraonului, acest arhetip a minții îndreptate spre trup ce ne sclavizează sufletul. Dar nu putem fugi fără a avea al nostru propriu Moise. Căci Moise a crescut în casa faraonului, întocmai ca doi frați, căci mintea lumească și cea divină cresc împreună în același înveliș.

Intelectul trupului și intelectul divin, sunt înfrățiți sub același acoperiș ce face de gazdă.

Însă sunt frați doar pentru că Mama lasă ca lucrurile să fie astfel așezate. Căci principiul feminin pe care toți îl deținem în noi, reprezintă Mama supremă și Divină ce ne îngrijește dinspre interior. Mama este Creatoarea Primordială, căci prin Ea există însăși Creația. Tatăl, este gândul, reprezintă acțiunea, și atunci, prin acest arhetip Moise acționează devenind Tatăl unui popor ce fuge de asuprire. Întocmai intelectul divin fuge de intelectul lumesc, cel îndreptat spre trup, căci știe divinul din noi că nu aceasta este calea spre ceea ce este menit a fi.

Moise există în fiecare dintre noi. Întocmai există faraonul, Mama și Tatăl.
Moise ce suntem ne deschide calea spre sine, ne deschide marea vieții spre a păși pe ea, spre a ne crea mediul solid pe care ai noștri pași vor călca spre mai departe. Împreună cu Moise vom păși un pământ nou. Și tot prin Moise vom lăsa Faraonul și armata sa, îngropată în marea vieții învolburate, căci asta ne oferă mintea lumească, o lume plină de contraste, în care dualitatea nu este nici măcar recunoscută, în care ne simțim străini într-un pământ străin.

Și acolo, în acel pământ străin, total necunoscut nouă, începem să vedem primele minuni ale divinității. Acolo, vedem cum apa vie tâșnește din piatră seacă. Acolo, ne găsim hrana purtată pe aripi de porumbei. Acolo, găsim semnele fericirii ce nu are nevoie de conștiința trupului întors spre cele trecătoare. Minuni peste minuni ne sunt arătate, și astfel continuăm a noastră călătorie spre un destin incert, călăuziți de Moise, acest fragment de minte și intelect divin.

Însă, în chiar mijlocul minunilor, în chiar fericirea dezrobirii, încă există fărâme de faraon în noi. Și astfel formăm revolte în propria noastră conștiință. Inverosimil cum putem trece de la robie la o eliberare eternă. Întocmai în grupul evreilor din când în când se ridicau voci ce se răsculau împotriva celui ce ia eliberat, tot astfel și a noastră minte umană, redusă, însă încă prezentă căci este legată de trup, iscă focuri în pământul dreptății. Însă, Moise este ceea ce este. A fost atunci. Este si acum, pentru fiecare dintre noi. El continuă să ne călăuzească prin acest pământ necunoscut dar plin de minune divină. Și Moise, întocmai a ta minte superioară, aceast intelect divin, își cunoaște rolul.

Devenind el, Moise, punte între Creator și Creatoare, între divin și materie lumească, continuă să facă pași prin același deșert.

Deși Moise călăuzește pașii a tot ce însemna tabăra evreilor, el este diferit, căci vede și simte lucrurile manifestate în jurul lor sub o perspectivă superioară. Urcarea lui în Sinai spre a se înțelepți cu divinele cuvinte, este oglindirea necesității fiecăruia dintre noi, de a ne îndepărta de zarva unei conștiințe ce freamătă încă pentru a ști încotro și până când. Totuși, în chiar propria zarvă, în iureșul propriilor întrebări, există o fărâmă mai înțeleaptă ce ne este vocea spiritului nostru superior. Acel Eu are nevoie de tihnă, tocmai pentru a-și îndeplini rolul. Și astfel, el se desparte de zgomot spre a auzi mai bine cuvântul transmis prin energie sacră și divină. În lipsa energiei Moise, mintea lumească ce a supraviețuit exodului, își creează dumnezei pe care îi poate atinge.

Doar pentru că trupul cere trup, pentru că pământul cere pământ, forma cere formă.

La urma urmei, Moise, urmează un dumnezeu fără formă, și astfel a cere celor mulți să vadă doar ceea ce el vede, este un exercițiu pe care fiecare dintre noi îl facem în această călătorie spre sinele superior.

Trebuie să asumăm că trupul nostru ne este gazdă pentru un spirit superior, ce există în centrul energiei noastre încă de la început. Acceptând că spiritul are un rol, deși nu îl înțelegem, este necesar a-i permite să existe. Căci indiferent de gradul de acceptare a trupului și materiei lumești ce suntem, spiritul își va îndeplini scopul, libertatea lui fiind supremă, nesupusă legilor ce țin această lume în viață. Moise a urcat singur în Sinai. Întocmai singur a coborât cu brațele îngreunate de înțelepciunea divină, prezentată prin legi sacre de existență. Ceea ce Moise a făcut în muntele Sinai, cum totul a ajuns prin el să se înfăptuiască, deține o încărcătură spirituală peste puterea minții umane de a discerne. Fiecare spirit își are propriul rol, și cum ajunge să comunice cu sursa energetică supremă este o cale pe care doar spiritul trebuie să o cunoască, căci de mintea umană ar deține această informație, ar prelua fărâme din această înțelepciune, și ar transforma totul într-un concept redus ce modifică puritatea legăturii între spirit și divinitate.

Există două secrete în lumea superioară: de ce își alege spiritul un anumit rol, și cum comunica spiritul cu Creatorul.

Există adevăruri ce nu le poți împărtăși cu nimeni, căci fiecare își deține propriul adevăr înscripționat în fiecare celulă de lumină ce îi formează existența.

Prin tăblițele lui Moise, cuvântul Creatorul suprem a fost dăruit celor mulți, căci astfel sunt cărările către Spiritul Superior; pline de daruri divine și libere pentru toți. Dar nu cuvintele acolo prezente sunt importante, căci iar, ceea ce nu are formă nu poate fi slefuit în a avea formă. Ci scopul acelor cuvinte, ce rugau același scop: iubire și acceptare, blândețe și îngrijire, iubire din nou și apoi Lumină.

Întocmai Moise a călăuzit evreii oferindu-le un tărm, tot astfel și mintea ta superioară îți va oferi pământul în care vei putea exista în perfectă armonie, nu cu mintea trupului, ci cu cea divină, căci mintea trupului dispare în clipa în care trupul își sfârșește rolul, însă mintea divină există peste timp și spațiu, peste limite și orizonturi, peste legi și oameni. Mintea divină este legată de firul de aur al creației, un fir prin care Creatoarea și Creatorul îți vorbesc peren.

Un spirit fără formă suntem, ce sălășluiește o vreme în trup uman, doar pentru ca experiența a ceea ce înseamnă om să îi întregească strălucirea cu și mai multă înțelepciune. Căci pentru a redeveni Mama si Tatăl, spiritul trebuie să învețe ce înseamnă a fi Mamă și Tată, experimentând tot ceea ce Mama și Tata sunt în toate manifestările Lor.

Suntem fărâme ale unei oglinzi sfărâmate în momentul primului act de creație, oglindă ce își cere dreptul de a se reîntregi, tocmai pentru că primul act al creației este perpetuu. Însă o poate face doar prin fiecare dintre noi. Acceptând scânteia divină ce suntem, reactivăm strălucirea noastră, și astfel ne regăsim drumul spre casă, această reîntregire a oglinzii de aur.

Să fie Iubire. Să fie Lumină.